În fiecare an vara, mama și tata își duceau fiul cu trenul la casa bunicii. Apoi se întorceau acasă cu același tren a doua zi.
Băiatul, când a crescut, le-a spus părinților:
– Sunt mai mare, ce spuneți dacă anul acesta încerc să merg singur la bunica?
După o scurtă discuție, părinții au fost de acord. Acum stăteau pe peronul gării, făcând cu mâna, dând ultimele recomandări de la fereastră, în timp ce el continua să repete:
– Da, știu, știu, ai spus-o deja de o sută de ori !
Trenul era pe cale să plece și tatăl a spus:
– Fiule, dacă te simți brusc rău sau ți-e frică, asta este pentru tine! – și a pus ceva în buzunarul fiului său.
Băiatul era singur, așezat în vagon, fără părinți, pentru prima dată, privind curios de la fereastră.
În jur, necunoscuții au împins, au făcut zgomot, au intrat în compartiment, au ieșit, controlorul a făcut comentarii despre faptul că era singur, cineva chiar l-a privit cu regret și dintr-o dată băiatul s-a simțit foarte incomod și trist, tot mai mult.
Lăsând capul jos, s-a cufundat în colțul scaunului și au început să-i curgă lacrimile. În acel moment și-a amintit că tatăl său pusese ceva în buzunar.
Cu o mână tremurândă a bâjbâit și a găsit o hârtie, pe care avea scris acest lucru:
– Fiule, sunt în ultimul vagon …
Acesta este modul în care în viață trebuie să-i lăsăm pe copiii noștri să plece, având încredere în ei, dar trebuie să fim mereu în ultimul vagon, astfel încât să nu se teamă. Să fim aproape cât trăim.
Autor: necunoscut
Sursă foto: pixabay.com
EduPsi 